marți, 26 martie 2024

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Clientul scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu-ți omori clienții), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiența altor clienți, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”a common sense solution” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative se șterge la augustu-i dos în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică (alias Dear), în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.
PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

duminică, 24 martie 2024

Rătăciți în lumea bogaților

Pălăvrăgeam cu omul meu zilele trecute despre niște vacanțe vechi, iar printre altele ne-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute în toamna lui 2012 pe Coasta de Azur, într-un context pentru noi inedit. La vremea respectivă a fost un prilej foarte bun nu numai pentru a vedea acea splendidă parte a lumii, ci și de a trage cu ochiul în lumea celor cu adevărat bogați. Suficient pentru a ne da seama că nu aparținem de acea lume și nu ne vom regăsi niciodată cu adevărat în ea.

Ceea ce nu înseamnă că nu a fost o experiență fabuloasă; cu siguranță a fost, și pe alocuri chiar amuzantă. Cel mai bine a rezumat omul meu: practic, am fost ca Leonardo DiCaprio pe Titanic 😀. Ne-am fâțâit printre oameni bogați și-am avut parte de multe dintre experiențele lor, deși comparativ cu ei noi eram fiii ploii.

Cum de-a fost posibil asta - verișoara mea, care este medic în Statele Unite, ne-a invitat în această vacanță. Știa că nu ne-o permitem, așadar ne-a făcut-o cadou integral. Și pentru că a vrut să fie ceva cu totul aparte, iar fiind extrasezon prețurile erau oarecum mai rezonabile, a rezervat camere la unele dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta de Azur.

Carlton (Cannes)
Aici a fost prima oprire și ne-am dat cu firma-n cap de cum am sosit, practic. Verișoara mea și soțul ei sosiseră de două zile deja, consemnul fiind că ne întâlnim în lobby.
Ajungem noi dară, ne uităm mesmerizați și portarul în uniformă ne iese înainte, tot numai o amabilitate.
- Madame, Monsieur, welcome to Carlton, ne permiteți să vă ducem bagajele în camera dumneavoastră?
- Vă mulțumim, domnule, nu va fi necesar, am zis noi politicoși, fără să realizăm cât de peizani fuseserăm la faza asta.
D'ohhh! Eticheta cerea să fim de acord să ni se ducă bagajele în cameră și să-i dăm băiatului respectiv un bacșiș. Dar ca să știi asta, trebuie să mai fi fost în astfel de locații, trebuie să știi să fii bogat. Noi habar n-aveam pe atunci, după cum n-am fi știut nici cât se dă în contextul ăsta.

Poze din cameră n-am făcut (în niciunul dintre hoteluri) și nu-mi aduc aminte de ce. Se poate să fi considerat că, ”neaparținând” acelui loc, nu are rost să facem poze. Dar pe de altă parte nu rețin să fi fost ceva aparte la camerele respective; locația în sine era impozantă, nu încăperile.
Dar ca să ilustrez textul, am ales totuși niște poze reprezentative.


(Hai că nu-mi stătea rău nici blondă, însă aveam cu 12 ani mai puțin, ce-i drept 😏).

Nici a doua zi dimineață nu ne-am dezmințit; pasămite micul dejun nu era inclus în prețul camerei și când am coborât, un valet ne-a salutat politicos și ne-a indicat sala de mic dejun. Ne-am uitat la lista de prețuri afișată la intrare și ne-am dezumflat rapid: 39,00 de euro de persoană cel mai simplu meniu, care includea clasicii croissants (normal, eram în Franța), gem, unt, suc de portocale și o cafea. Aromele care veneau din sală erau înnebunitoare, dar cine-și permitea prețurile alea? Nici azi n-am da atâția bani pe un mic dejun atât de frugal.

Am ieșit cât de demni am putut, am luat o cafea to go de la un chioșc de pe stradă și-am băut-o pe malul Mediteranei. Și-a fost excelentă.
”Oare ce-o fi crezut valetul despre noi?”, ne-am întrebat, hotărând că nu ne pasă.
După cum am constatat, valetul ne luase la ochi; peste vreo două zile, întâlnindu-l pe omul meu în lift, l-a întrebat dacă el chiar este cazat în hotel. Bărbatu-meu, foarte relaxat, a zis că da, camera numărul cutare, vrea să-i arate cartela? N-a vrut.
Când mi-a povestit, am regretat profund că nu m-a nimerit pe mine cu întrebarea. Cum să-ți permiți să chestionezi pe cineva de maniera asta, arăta ca un cerșetor sau care era problema?  Cât sunt eu de reținută, cred c-aș fi făcut un scandal de ne-ar fi upgradat la ”The Grace Kelly Suite” numai să-mi închidă gura 😠.
Păstrez însă, de la ei, un suvenir prețios. Aveam o carte cu mine și când plecam din cameră o lăsam deschisă cu fața în jos, că nu aveam semn de carte. Hotelul se gândise însă și la asta, așa că într-o zi am găsit cartea închisă, dar cu acest semn pus de cameristă la pagina unde rămăsesem:


Folosesc acest semn de carte și-n ziua de azi. Cum spune jupânul, asta e cea mai autentică dovadă că am stat la Carlton, fiindcă altfel nu aș fi avut de unde să-l procur 😀.

⭐ Monaco
Aici n-am stat la hotel, dar ne-am dus la cazinou și-am jucat zece euro în total (câte cinci de fiecare), contemplând domnii în smoching și doamnele în rochii de seară care intrau în încăperi separate, unde se juca pe mize considerabile.


(Nu mai știu unde eram în imaginea din dreapta, dar trebuie să fi fost în ceva hotel de mega-mofturi, cum sunt toate în Monaco, de altfel. Noi n-aveam niciun stres. DiCaprio pe Titanic, după cum spuneam 😂😂😂).

⭐ Palais De La Méditerranée (Nisa)
Încep direct prin a spune că, spre deosebire de Carlton, aici chiar am fost permanent tratați cu respect și considerație. Tot hotel de lux era, tot nu am lăsat să ni se care bagajele și nici aici nu am luat micul dejun (nu mai rețin cât costa, însă tot prea mult pentru posibilitățile noastre). Dar atitudinea personalului a fost impecabilă.
Am coborât și la piscină, respectiv saună și a fost o experiență de care ne amintim cu plăcere. Ce să vezi, nicăieri nu s-a uitat nimeni strâmb la noi. Per total aveam o senzație că suntem într-un loc pe care în alt context nu ni l-am fi permis, cu oameni foarte bogați, care însă nu au uitat să fie oameni.


Dar hotelul nu a fost un exemplu singular; peste tot în Nisa ne-am simțit tratați ca oameni, pe când în Cannes... aveau nasul atât de sus că le ningea în creier. Ne-am îndrăgostit de acest oraș splendid, care ne-a primit cu ospitalitate și ne-am simțit extraordinar de bine. Într-o zi, vom reveni aici.

Hotel Negresco (tot Nisa)
Aici nu am avut cazare, dar auziserăm atât de multe povești despre interiorul cu totul deosebit, că am vrut măcar să bem o cafea. Ceea ce am și făcut.


Și de aici rețin că toată lumea s-a purtat foarte politicos, deși nu am luat decât o cafea și câteva croissants.

A fost o experiență deosebită și sunt recunoscătoare că am avut parte de așa ceva, dar cu mintea de azi nu știu cum am proceda. Ne-am lua o cameră la Ritz sau la Waldorf Astoria? Parcă nu cred. Nu e lumea noastră, nu suntem și nu știm să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat bogați, ne lipsește acel usage du monde, cum se spune și cred că ne simțim bine în locații mai... telurice.

vineri, 22 martie 2024

Îmbătrânesc, my friends

Întâmplările de mai jos (ambele de la birou, foarte recente) stau mărturie pentru acest fapt și încerc să le abordez dintr-o perspectivă filozofică, dar cred că mai am de lucru la asta.

1) 🐔🐔🐔 - Am adus ouă proaspete de la curte, facem o omletă în pauza de prânz?
Scrutez colegul cu severitate.
- Numai dacă provin de la o găină fericită și relaxată, zic.
- Foarte fericită și relaxată. Face yoga în fiecare zi.

- Și numai dacă a murit de bătrânețe.

Scurt moment de liniște.

- Greta, păi găina e vie. A făcut ou azi dimineață.
- A.
Este evident că am nevoie de o vacanță, nu? Până una-alta încep cu un weekend prelungit, că mai aveam două zile de concediu de anul trecut pe care trebuia neapărat să le iau până la sfârșitul lui martie.
(Nu că m-aș fi umflat de somn astăzi, la 7 precis mă trezisem. Dar odihna mentală nu e mai puțin importantă și ”Falcone” mă așteaptă. Excelentă carte, apropo. Ex-ce-len-tă).

2) 🎙️🎶🎵 Small talk.
- Cine cântă “I thought that we would just be friends, la-la-la”?
Nimeni: nimic.
- Melanie C, ex Spice Girls, zic eu neridicând măcar privirea din monitor.
Stupefacție.
- Ah, uite, chiar…! Wow, Greta, nu știam că tu știi și muzică de-asta!
Acuma chiar am ridicat ochii.
- Adică de care muzică?
- Păi de asta mai recentă, mai… așa, mai… de oameni tineri, ăăă…
Stai, CE?! 🤨😳🤬
Acum să ne înțelegem, nu ascult doar Mozart și Beethoven. Ascult și muzică de film, și muzica anilor '90, și Beatles, Ricchi e Poveri, Queen, ABBA și multe altele. Dar pentru mai tinerii mei colegi, astea mă fac să par ca și cum animalul meu de companie ar fi fost un dinozaur.

miercuri, 20 martie 2024

100 🙂

Nu apucasem s-o văd când am ajuns vineri seara, în ajunul zilei ei de naștere, fiindcă adormise în timp ce se uita la televizor și n-am vrut s-o deranjez. Am coborât la ea dimineață, la cafea.

- Am emoții, mi-a zis, aproape cu timiditate.

Era adolescentă când a început al doilea război mondial.
Își amintește de abdicarea Regelui Mihai.
Păstrează amintiri, multe dintre ele cumplite, despre ocupația sovietică din perioada 1944-1958.
N-a uitat nici acum viscolul din iarna anului 1954.
Poate povesti impresii personale despre anii comunismului, regimul lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceaușescu, teribilul cutremur din 1977 și criza alimentară din anii '80.
Și multe, foarte multe altele.

S-a născut pe 16 martie 1924 și sâmbătă a împlinit un veac.

Am stat un pic la povești.
- Bucură-te din plin de ziua asta și de toți oamenii care vor veni, pe care tu ai să-i strângi astăzi laolaltă.

- Da, chiar asta îmi doresc, să mă bucur de voi toți... Mai vrei cafea?

De vrut aș mai fi vrut, dar timpul era destul de scurt. Am dat o fugă până la cimitir, am trecut ca de obicei și pe la bunicul (soțul ei, călător în alte lumi în urmă cu 20 de ani), ”să vii și tu la petrecere diseară”, i-am spus și după aceea m-am recules la mama și la bunica cealaltă.
Ca de fiecare dată, am ascultat pe telefon ”Stay Another Day”. A fost melodia preferată a mamei și de când am ajuns pentru prima dată singură la mormântul ei n-a fost vizită să nu ascultăm împreună - eu de aici, ea de dincolo - această piesă.

M-am întors acasă, m-am schimbat și am coborât s-o ajut să se îmbrace. Se descurcă și singură, dar îi prinde bine un pic de ajutor.
I-am încheiat nasturii bluzei și i-am prins colierul.
- Da' vezi să-l pui cu fața, cum trebuie, nu pe dos 🤨.
M-am executat și a verificat, circumspectă. Îl pusesem bine, păi ce facem aici? 😁 Adică o fi având ea suta de ani, dar e pe fază, make no mistake 😀.


S-a strâns o bună parte din familie (am fost 35 de persoane) și am avut rezervare la un restaurant.
Pe unii dintre ei m-am bucurat din tot sufletul să-i văd, alții mi-erau indiferenți, iar de câțiva cu mare plăcere m-aș fi lipsit 🤣.
Dar nu despre mine era vorba acum, ci despre ea.

Atmosferă frumoasă, mâncare gustoasă, vin bun și muzică live (care-a fost chiar ok, deși la început fusesem sceptică). A primit un codru de flori superbe și multe cadouri, i s-a cântat ”Mulți ani trăiască” și mare mi-a fost bucuria să-i pot fi alături în această zi.


S-a jucat hora - de vreo două-trei ori, inclusiv când s-a adus tortul - și s-a chiuit. Sărbătorita, da 😊.
”Și-altădată, și-altădată, o s-o facem și mai, și mai lată...”.


A suflat în lumânări. Nu știu dacă și-a pus vreo dorință, după cum nu știu nici la ce se gândea în momentul acela. Și nici nu e treaba mea să știu lucrurile astea. S-a bucurat să ne aibă pe toți alături, și asta este tot ceea ce contează.


La mulți ani, Buna. Câți vor mai fi, tihniți și senini să-ți fie.

vineri, 15 martie 2024

Tâgâdâm-tâgâdâm… uuu… cicici 🚂

N-am luat-o razna, cu toate că judecând după titlu așa ar putea părea. Dar, având în vedere că vă scriu din trenul București - Piatra Neamț, după ce-am ajuns ieri seară în țară cu oarecare peripeții și am și fost inspirată de o imagine găsită pe Facebook (pe care v-o arăt mai jos), am hotărât că e un titlu cum nu se poate mai nimerit. 

Călătoria va fi scurtă - luni am avion înapoi și-am venit pentru că mâine o sărbătorim pe bunica mea care împlinește un secol de existență. Da, 100 de ani 😊. Greu de crezut și totuși, here we are (sau here she is, mai degrabă…). 

De început, a început cu aventuri. Respectiv cu greva de la Lufthansa, urmare a căreia toate zborurile programate ieri de pe aeroportul din Hamburg au fost anulate. M-am uitat de alternative, dar pe aeroporturile din orașele apropiate nu arăta deloc trandafiriu (fie nu erau zboruri, fie erau niște prețuri monstruoase, lucru firesc dacă vrei să iei de pe o zi pe alta), deci am zis că aia e… bunica va trece în al doilea veac al vieții ei fără mine.

Dar, ce să vezi. Pe seară am primit un mail de la WizzAir, anunțându-mă că având în vedere și luând în considerare 😀, zborul a fost rerutat și vom pleca la aceeași oră, dar din Paderborn (pe care-l știam de la serviciu, fiindcă aici se află un mare centru logistic Deutsche Bahn). Paderborn fiind la aproape 300 de kilometri de Hamburg, urma să ajungem acolo cu un autocar pus la dispoziție de WizzAir, la ora 07:40 precis. 

După ce am citit mail-ul și făcut check-in-ul, s-a declanșat operațiunea “găina fără cap”. Se făcuse târziu, aveam de pregătit pe mine și bagajul fiindcă a doua zi urma să plec în zori și nu la amiază cum fusese planul inițial, să mă pensez, să-mi fac unghiile, sănuuitcevaimportant.

Trezit cu noaptea în cap, haida la aeroport, unde naiba e terminalul ăla de unde ziceau că se pleacă, aaa, e undeva în afara aeroportului, fuga-fuga, văd un grup măricel de oameni, mă apropii, îi aud comentând că “nu se poate așa ceva, ne țin ca pe oi aicea”, gata, i-am găsit, suntem peste tot acasă 🤣. Vine autocarul, ne aburcăm, patru ore mai târziu coborâm în fața unui aeroport minuscul. Taci că-i bine, important e să zboare avionul de pe dânsul, am conchis și m-am dus veselă către controlul bagajelor. Halt! 

“Prezentați boarding pass-ul”, se rățoiește doamna de la controlul bagajelor. Prezint. Nu e bun! Trebuie pe hârtie. N-aveți cititor de coduri online? Nein, trebuie mers la ghișeu să vă dea boarding pass pe hârtie. Dați-vă ceasurile în urmă cu 50 de ani, am bombănit și m-am dus la ghișeu unde, previzibil, se formase deja coadă.

Din fericire, ajunseserăm devreme… O oră și jumătate am stat acolo, fără să se întâmple nimic. Un pitpalac tânăr se afla la ghișeu, dar în afară că scruta din când în când mulțimea adunată, nu făcea decât să se uite în monitorul din fața lui. Dar știți cum, se uita așa de intens, că începuserăm să facem pariuri referitor la ce-o fi mașinând acolo. Într-un final apoteotic s-a rezolvat și asta, iar restul a decurs normal.

Așadar acum vă scriu din tren, care merge ca-n imaginea de mai jos 🤭 și-am plecat de o oră și jumătate (încă 5 to go), dar conversațiile sunt deja stimulante.

- Ați strănutat cumva?
- Da.
- Sănătate! De ce strănutați? Să luați un medicament, să beți un ceai fierbinte.
- Lăsați, domnule, medicamentele că și așa ne dau ăștia destule chimicale. 

Tâgâdăm-tâgâdâm… cicici 🙄🙄🙄.